Luni spre marti, pe la 1 si ceva a sunat telefonul. Mi-am dat seama ca ceva nu este in regula caci mama nu ma cauta la ore foarte tarzii. Am raspuns, m-a salutat si a cerut sa vorbeasca cu Silviu, iubitul meu. Dupa ce a terminat convorbirea, l-am intrebat ce a vrut dar explicatia sa nu avea sens asa ca am insistat. Vazand ca nu ma las cu una cu doua mi-a spus adevaratul motiv pentru care fusese cerut la telefon “Tatal tau nu se simte bine, are mainile reci si a chemat salvarea”… Am inceput sa tremur, sa plang si apoi am incercat sa ma rog sa fie totul bine. Am sunat-o pe mama, cei de la salvare erau acolo si incercau “sa il faca bine”… Am simtit ca asta inseamna altceva de fapt si am intrebat disperata “Da` ce nu respira?” Raspunsul afirmativ m-a lovit ca un trasnet! Am sperat ca il vor resuscita, ca il vor face sa isi revina iar cand am sunat din nou, mama si-a luat inima in dinti si mi-a spus “A murit”… “Nu!Nu!Nu!” Am izbucnit dintr-odata in bocete de plans si am simtit ca totul se prabuseste. Am plecat imediat cu iubitul meu in graba pentru ca cei de la I M L urmau sa soseasca sa il ia pentru a i se face autopsia caci nu se stia care era cauza decesului. Am ajuns la timp, inainte sa ajunga ei, l-am vazut intins pe pat, cu ochii intredeschisi, indreptati spre sus, cu gura deschisa, era ca ceara, rece, fara viata…
Mama l-a gasit asa, desi cu putin timp inante era bine, respira, dormea linistit... A avut un mare soc pentru ca imediat inainte sa observe ca ceva se intamplase, fusese o pana de curent iar ea l-a simtit rece inca de cand era bezna in toata casa iar cand a revenit lumina, privirea i-a cazut exact pe fata tatalui meu. Cumplite momente a trait!
Astazi se implineste o saptamana de la moartea tatalui meu. In timp ce scriu aceste randuri simt cum ochii mi se inunda de lacrimi, inima explodeaza de durere iar mintea este invadata de fel si fel de ganduri. Mi-e foarte greu sa vorbesc deschis in fata tuturor despre aceasta pierdere a mea si a familiei mele…
S-a descoperit ca avea o scleroza la inima, mostenita din familie dar nu s-a stiut… A refuzat sa mearga la medic si astfel nu am avut cum sa aflam si sa intervenim la timp, caci poate si azi era printre noi. Regret ca nu l-am convins, regret ca uneori nu ne-am inteles, regret ca nu vorbisem cu el in acea zi, regret ca a avut greutati, probleme, nemultumiri, nelinisti! Regret ca nu a avut o viata fericita! O gramada de pareri de rau, sentimente de vina, regrete, amaraciune, tristete!
Daca as putea i-as spune ca il iubesc, ca orice ar fi intotdeauna va ramane primul si cel mai important barbat din viata mea… Daca as mai avea cum, l-as lua in brate si l-as strange tare, tare, sa simta toata caldura din sufletul meu.
Cand eram mica, tata a fost ca un Dumnezeu pentru mine, il copiam, il admiram nespus de mult, il ascultam si vroiam sa fiu ca el. Apoi au aparut diverse probleme si ne-am mai distantat, ne-am mai certat, ne-am spus vorbe dure dar niciodata legatura noastra nu s-a slabit! Niciodata! El a fost, este si intotdeauna va fi o parte din mine, cel care m-a invatat atatea, cel care m-a inspirit, cel care mi-a fost alaturi, cel care mi-a dat viata.
Daca as putea i-as da si eu viata acum… Dulceata zambetului sau, finetea degetelor lungi, inima sa buna, privirea sa puternica sunt doar cateva dintre acele detalii care il reprezinta.
La inmormantare au venit atat actuali colegi de servici cat si fosti colegi de la alte locuri de munca, rude, prieteni, sefi, cunoscuti. M-a impresionat numarul celor care au aparut sa isi ia la revedere si sa ne imbarbateze pe mine si pe mama.
De asemenea, au fost aproape de mine patru dintre prietenele mele: Nicoleta, Cristina, Mihaela si Teodora. Nu le-a venit sa creada de ceea ce se intamplase, m-au incurajat, au cautat sa imi aline suferinta si l-au condus alaturi de mine pe ultimul drum. Si-l vor aminti drept un om “de gasca”, un om care le-a primit cu drag cand au venit in vizita si care a stiut sa fie un tata bun, chiar daca avea si defecte si uneori era mai stangaci in exprimarea sentimentelor.
Asa era tata… O persoana speciala! Un om indragit de multi, un om milostiv, modest, ferm, inteligent, cu simtul umorului, serios, fidel, devotat, atragator, un om deosebit asa cum il stiu toti care l-au cunoscut.
Nu in ultimul rand, acolo langa mine, clipa de clipa, a fost iubitul meu. Fara el as fi cedat. S-a purtat extraordinar! M-a mangaiat, a plans alaturi de mine, a vorbit cu mine incercand sa ma sfatuiasca si sa ma ajute, m-a lasat sa imi descarc sufletul, a facut in asa fel incat sa ma simt in siguranta si mai ales m-a iubit si m-a ocrotit in cele mai crunte momente din viata mea. Pentru asta ii sunt recunoscatoare, il respect si il admir pentru apropierea si afectiunea de care a dat dovada si ma mandresc cu el drept partenerul meu. Pacat ca tata nu a apucat sa ne vada la casa noastra, logoditi, casatoriti, cu copii…
O rana adanca a lasat moartea sa, o rana care nu se va inchide caci nimeni si nimic nu poate compensa aceasta disparitie… Dureros este faptul ca s-a dus atat de repede, fara sa fie bolnav, a murit tanar la doar 55 de ani si a lasat in urma un ocean de lacrimi.
Mi-e atat de dor de el! Ce n-as da sa-l mai aud inca odata, sa-l mai vad inca odata! As prefera sa ma certe, sa tipe la mine, sa fie suparat pe mine, sa imi spuna orice numai sa il stiu in viata!
Din cand in cand,de-a lungul anilor, ma gandeam la momentul in care vor muri parintii mei si ma rugam constant sa ma ia pe mine Dumnezeu in locul lor. Vroiam sa le dau lor anii mei ramasi sau chiar eternitatea. Imi pare atat de rau ca sunt atat de neputincioasa, atat de mica pentru a face asa ceva! As da timpul inapoi, as inventa ceva magic, m-as sacrifica numai sa fie iar aici tata si sa respire! As face orice!
TATA SPER SA AI LINISTEA PE CARE O MERITI SI PE CARE TI-O DOREAI SI SA TE ODIHNESTI IN PACE!
IARTA-MA SI FII MEREU ALATURI DE NOI!
TE IUBESC! TE ADOR!
NU ITI SPUN ADIO CACI NU ITI VOI DA DRUMUL NICIODATA!
PE CURAND TATI...
k lacrimi in oki am terminat d citit si imi dau seama kta durere ai avut in sufletel atunci knd ai scris...condoleante si as vrea sa t pot inveseli umpic dar totul vine d la tine.....fi puternica si tine te tare....:*
ReplyDeleteMultumesc!Incerc sa merg mai departe si fac asta reluandu-mi activitatile mele obisnuite dar in special ajutata de iubitul meu.Pentru mama este si mai greu...
ReplyDeletenu tine in tine durerea asta. descarca`te. plangi. este mai usor sa treci peste. inca de la inceput, cand citeam postarea mi`au dat lacrimile pentru ca stiu ce inseamna sa ai un tata ca al tau. si al meu este exact la fel. si acum plang pentru ca in ceea ce ai scris tu il regasesc si eu pe tati. si daca ceva, doamne fereste, s`ar intampla cu el...nu stiu cum as trece peste. este si va fi mereu cea mai importanta persoana din viata mea, cu toate calitatile si defectele lui, iar eu il apreciez enorm.
ReplyDeleteCondoleante, si sa fii puternica. :*
Eu iti doresc din inima sa nu se intample nimic cu nimeni dintre cei la care tii si iti multumesc pentru incurajare!
ReplyDeleteImi pare extrem de rau, despre ce am citit aici... Numai inima ta stie dimensiunile adevarate ale durerii... Imi pare rau, inca odata... Parintii sunt unici, si nimic nu-i poate inlocui... Stiu din propria experienta.... Un gand bun, si o incurajare pentru tine, si mama ta... Traian
ReplyDeleteTraian, multumesc pentru incurajare si pentru parerile de rau!
ReplyDeleteDurerea este mare, pierderea imensa si nimic nu poate compensa dar...totusi ma bucur ca mama este in viata si sper sa fie sanatoasa mereu pentru ca nu stiu ce as face daca s-ar intampla ceva rau si cu ea.
Si bunicul meu a murit in decembrie... Iar postul tau m-a facut sa imi amintesc de el, de acele 3 zile ingrozitoare dinaintea inmormantarii... Nu vreau sa ma gandesc cum va fi cand cei dragi se vor duce pe rand... Nu stiu cum voi face fata, dar fii tare! Sunt sigura ca tatal tau voia sa fii fericita! :*
ReplyDeleteLa fel ziceam si eu pana sa moara tata...Ma gandeam ca la un moment dat vor muri si eram ingrozita dar speram sa fie cat mai tarziu insa...viata nu este cum dorim noi...
ReplyDeleteTata vroia sa fiu fericita si ma iubea mult dar imi pare nespus de rau ca nu a avut parte de mai multa bucurie pe acest pamant si ca nu ne-am inteles intotdeuna.As fi vrut sa il mai vad,sa ii vorbesc,sa il vad ca e bine,sa fie sanatos.
Imi pare rau pentru bunicul tau!Dumnezeu sa il odihneasca in pace!
Iti doresc si tie sa ii ai pe cei dragi langa tine cat mai mult timp posibil si cand o sa vina momentul despartirii de ei,sa ai credinta si resurse sufletesti ca sa depasesti durerea.