Tuesday 23 August 2011

Feeling empty inside...


   Mi-a revenit "graiul" un pic desi tot pe ganduri sunt ca si ieri. Am impresia ca totul merge inapoi sau in cel mai fericit caz sta pe loc. Zilele acestea trebuie sa primesc doua vesti importante, care ar putea foarte usor sa puna in miscare motorul vietii mele, ba chiar sa indrepte cursul spre ape mai limpezi. Nu imi fac sperante prea mari, nu ma entuziasmez din teama inevitabila (dupa atatea dezamagiri si nereusite) de a nu lua o intorsatura nefavorabila. Am invatat sa ma bucur doar atunci cand simt mirosul victoriei, doar atunci cand am in palme roadele eforturilor, a gandurilor (zeci, sute, pe care mintea mea le faureste fara astampar), am invatat sa fiu temperata in a simti ceva bun... Am ajuns la concluzia ca nu prea mai simt uneori, sunt goala... Stiti, poate va parea incredibil, chiar ciudat dar prefer sa simt ceva negativ decat sa nu simt nimic. Indiferenta este dusmanul progresului, lasa urme adanci in sufletul celui / celei in care s-a instalat, atingandu-si scopul de a seca de simtire, lumina, liniste o perioada indelungata, poate chiar permanenta. 
   Ce vedeti cand va uitati la mine? O persoana care pare mai degraba o copila, cu zambetul pe buze si aer senin. Vorbele, comportamentul, vestimentatia, machiajul, nimic nu imi tradeaza adevarata fata... NU permit decat apropiatilor sa stie si sa vada cum sunt inauntru si nici macar ei nu vad realitatea de fiecare data. As vrea sa spun totul, sa ma descarc, sa fiu inteleasa si sa nu mi se mai judece faptele dupa aparente, dupa prima impresie sau in functie de conjuncturi. As vrea sa mi se vorbeasca sincer, sa fiu incurajata din inima, nu doar din politete, sa fie totul real, pur. Prefer un adevar urat, plin de noroi, decat o minciuna frumos impachetata si stralucitoare! Nu mai suport sa fiu amagita, sa mi se dea o raza de soare, ca peste doua secunde sa fiu aruncata intr-o prapastie fara fund. 
   Am intalnit atatea tipologii de oameni dar din prostie, naivitate, indulgenta, spuneti-i cum vreti, eu i-am luat asa cum mi s-au aratat, le-am dat o sansa. Chiar si cel mai temator criminal merita o sansa nu? Atunci de ce nu am da-o chiar semenilor nostri, care desi pacatosi, se pot indrepta. Si ce am primit in schimb? Ura, minciuna, ironie, rautati gratuite, umilinta, dezamagire, intuneric si furtuni. Stiu ca lumea este ca o jungla si ca cel mai puternic castiga. Of de cate ori am auzit fraza asta! Fir-ar ea de fraza plina de intelepciune si tristete! Crud adevar! Nu ma potrivesc in lumea asta! M-am nascut prea tarziu... sau poate prea devreme?! Ce urmeaza mai departe, sa fie salvarea noastra? Oare pamantul o sa curete uscaciunile si or sa ramana doar verdeturile?...
   Habar nu am ce ne rezerva viitorul, insa un lucru stiu: noi trebuie sa ne preocupam de prezent, tocmai pentru a ne asigura un viitor diferit. 
   Eu una nu stiu calea pe care trebuie sa pasesc, nu am nici cea mai mica idee. Imi imaginam viata altfel, varsta de 25 de ani era predestinata sa imi aduca numai realizari. Trebuia sa fiu fericita deja, sa lucrez la o clinica, parintii mei sa fie sanatosi, sa ma pregatesc de casatorie eventual... Serviciu am avut, am demisionat si de atunci sunt intr-o continua cautare, tata a murit, mama are diabet si e nefericita iar de casatorie nici nu se pune problema. Nu am o casa a mea, nu am banii mei, nu ma simt utila, nu prea mai simt ce ar fi fost firesc sa simt. Totul e haos. Totul. 
   Eh... Speranta moare ultima... sau asa se zice dar nu mai cred nici in asta prea tare. Totusi poate incet, incet o sa reinvat sa simt, sa ma exprim ca inainte, sa fiu acea persoana care exploda de emotii atunci cand ii inundau fiinta. Sper sa mai pot simti...
   Sa nu va inchipuiti acum ca am vreo depresie, ca stau si plang si ca o sa lipsesc de pe blog. Nici gand! Randurile de mai sus sunt doar o reprezentare a semintelor de ganduri si griji care clocotesc in mine de atata timp incat m-am obisnuit cu ele. Zac in starea asta si alta nu prea mai cunosc. 
   Zambesc din nou, cu fata luminoasa, ascund ranile si merg mai departe. Imi umplu capul cu fel si fel de imagini frumoase, ascult muzica, citesc carti, reviste, urmaresc blog-uri, tutoriale, ies la plimbare, imi distrag atentia non - stop. Bine, recunosc ca toate acestea imi placeau si inainte dar mai nou au devenit salvatoare, terapeutice. Ca sa nu mai spunem ca vorbesc mai putin, pun un zid si arat ca nu imi pasa sau ca imi este usor sa trec prin orice. Imi dau singura putere, ma ridic si desi schiopatez merg spre destinatia mea.
   Maine e o noua zi. Nu o fi ea mai glorioasa decat cele precedente dar tot e ceva decat nimic... Avand in vedere ca o sa o traiesc, e deja un dar mare (noi avem tendinta de a nu constientiza acest fapt minunat, crezand ca ni se cuvine, crezand ca suntem zei si ca mereu ne vom trezi din somn dar oare cat va mai ticai ceasul?... ). Dumnezeu stie ce s-o mai intampla. Ma astept la orice. Traiesc cu frica. Suna telefonul, aud vocea mamei si acele secunde pana sa imi dau seama, din tonul vocii sale, ca este in regula, sunt un iad. Mi-e asa teama sa nu pateasca ea ceva, sa nu pateasca ceva toate animalutele mele. Daca as avea puteri magice as face in asa fel incat nimeni sa nu mai moara. Nu stiu, nu ma intereseaza consecintele, doar atata vreau, inimile tuturor fiintelor sa bata vesnic. 
   Inca ceva, ati observat cate ambulante sunt de la o vreme? Unde ma uit hop o ambulanta, din casa aud trecand ambulante. Intotdeauna ma trec fiori si ma intristez subit la vederea sau auzirea lor. Iar din acea noapte cand a murit tata, cand a venit ambulanta sa verifice daca se poate face ceva pentru el, aceasta stare s-a accentuat. Efectul lor este si mai puternic, devastator, uneori imi vine sa plang. De ce? Tabloul este simplu dar sumbru: cineva, acolo intr-un colt al orasului sufera, este intr-o stare grava, poate in coma, poate chiar mort iar cei dragi plang, trec prin chinuri infioratoare, sunt in stare de soc sau poate nici nu au aflat vestea inca... Ce idei cutremuratoare! Of vestile rele... le astept zilnic, le simt, le urasc, as vrea sa nu mai existe!

   Vestile de saptamana aceasta cum vor fi?


   Pe curand...

5 comments:

  1. Am terminat de citit postarea cu lacrimi in ochi, daca ai stii cat ma regasesc in randurile tale, dar probabil stii, probabil tu ma intelegi...

    E adevarat ca e greu cand toata lumea te vede zambind si tu simti ca ii minti? ca e doar o masca?

    Si da, si eu am observat treaba cu ambulantele... dar eu nu suport sa vad inmormantari, am ramas socata cred... visez urat, nu-mi mai place nimic, vad frumusetea unei flori dar nu ma mai bucur de parfumul ei... si sa stii ca si pt mine iesirile, blogul, muzica sunt modalitati prin care incerc sa uit...

    Dar gata, nu te mai sacai si cu ale mele, sper sa poti cu timpul sa iti revi, desi stiu ca in sufletul tau e un gol, e ceva care te apasa, sa nu-ti pierzi speranta! >:D<

    Te pup:X

    ReplyDelete
  2. Cei care au trecut prin intamplari asemanatoare inteleg suferintele mai bine decat cei care nu au avut parte de nenorociri.

    Ese o masca dar nu e acelasi lucru cu ipocrizia sau minciuna.Eu desi ma simt vinovata si incomod in astfel de posturi,prefer sa pun o masca decat sa ranesc oamenii sau sa ii induc in eroare.Poate eu simt afectiune si caldura pentru cineva dar nu stiu sa le exprim.Omul acel vazandu-ma rece va crede ca asa sunt si inauntru,de aceea vreau uneori sa ma oblig sa arat ceva pozitiv pentru ca desi nu asta mi-ar fi venit sa arat,eu asta simt de fapt.

    Eu cel putin am pierdut acea capacitate de a ma bucura,de a simti o imbratisare,de a iubi poate...
    Singurele care ma fac sa ma simt vie sunt animalele!

    Stiu,stiu.Acele forme de distractie,de pierdere a timpului sunt de fapt un scut care ne pazeste de rele.E ca un fel de compensare,de descarcare.

    Nu ma sacai,Monica doar regret ca si tu treci prin asa ceva.Suferintele nu le doresc nimanui,nici macar dusmanilor.

    Sa stii ca inca am speranta,e acolo o flacara mica dar e.Altfel nu as mai avea de sa visez si inca o fac,slava cerului!Daca si aia se va duce atunci chiar sunt pierduta.
    Golul din mine va ramane,iar aici ma refer la absnta tatalui meu insa restul cred ca se pot rezolva cu timpul daca voi face cateva schimbari majore.Trebuie sa ma ambitionez,sa lupt mai mult cu mine si sa am rabdare.

    Iti multumesc mult pentru comentariu,pentur ca esti o fata sensibila si treci peste aparente.

    Te pup si eu,fetita dulce!

    ReplyDelete
  3. Cu placere, esti un model demn de urmat, o femeie puternica si sensibila in acelasi timp!

    Te pup si am incredere ca totul va fi asa cum iti doresti! >:D<

    ReplyDelete
  4. Deunazi, dragul de tata a inceput sa gandeasca ca voi, se simte inutil... (deh! balantele astea! :)) ) El are o varsta, e la pensie, voi ce scuza aveti? :) Ma infig in parul vostru de urgenta, sa stiti! :D Gabi stie ce efervescenta devin si cum o "cert" cand are ganduri de genul asta. Ia, fruntea sus ca nu aveti 180 de ani pe umeri! :) Eu ma apropii vertiginos de 30, cariera ciuciu, am muncit pe sarite :)), m-am casatorit, spun unii prea devreme, am fost bolnava coapta un an intreg (inca mai suport consecintele) si iata, am un bebe minunat fara cariera de care pomeneam, fara sa fie programat totul dinainte... :) Viata nu e dreapta si nici asa cum vrem noi sa o programam. Luati totul pe rand cu rabdare si fara atata negativism.
    Feeling empty inside? O saptamana cu Andreea mea si se rezolva tot! :)) Va pup acum ca s-a trezit fiimea si s-a pus pe gangurit. tre'sa mentinem conversatia activa cu ea. :D Va puuuup! :*:* Fiti cuminti! :)

    ReplyDelete
  5. Sa stii ca m-am mai gandit si eu exact la ce ai scris tu aici dar tot imi da cu virgula(vorba lui Silviu)viata mea...
    Sunt tanara dar tot am griji si multe goluri...

    Cand veniti in Bucuresti?Sa ne mai plimbam nitel,mai o poza,doua,poate mi-o lasi de tot pe copchila,you know small things like that :))

    Incercam,incercam! ;)

    Si noi te pupam si va pupam pe toti!

    ReplyDelete