Feeling empty inside...

   Mi-a revenit "graiul" un pic desi tot pe ganduri sunt ca si ieri. Am impresia ca totul merge inapoi sau in cel mai fericit caz sta pe loc. Zilele acestea trebuie sa primesc doua vesti importante, care ar putea foarte usor sa puna in miscare motorul vietii mele, ba chiar sa indrepte cursul spre ape mai limpezi. Nu imi fac sperante prea mari, nu ma entuziasmez din teama inevitabila (dupa atatea dezamagiri si nereusite) de a nu lua o intorsatura nefavorabila. Am invatat sa ma bucur doar atunci cand simt mirosul victoriei, doar atunci cand am in palme roadele eforturilor, a gandurilor (zeci, sute, pe care mintea mea le faureste fara astampar), am invatat sa fiu temperata in a simti ceva bun... Am ajuns la concluzia ca nu prea mai simt uneori, sunt goala... Stiti, poate va parea incredibil, chiar ciudat dar prefer sa simt ceva negativ decat sa nu simt nimic. Indiferenta este dusmanul progresului, lasa urme adanci in sufletul celui / celei in care s-a instalat, atingandu-si scopul de a seca de simtire, lumina, liniste o perioada indelungata, poate chiar permanenta. 

   Ce vedeti cand va uitati la mine? O persoana care pare mai degraba o copila, cu zambetul pe buze si aer senin. Vorbele, comportamentul, vestimentatia, machiajul, nimic nu imi tradeaza adevarata fata... NU permit decat apropiatilor sa stie si sa vada cum sunt inauntru si nici macar ei nu vad realitatea de fiecare data. As vrea sa spun totul, sa ma descarc, sa fiu inteleasa si sa nu mi se mai judece faptele dupa aparente, dupa prima impresie sau in functie de conjuncturi. As vrea sa mi se vorbeasca sincer, sa fiu incurajata din inima, nu doar din politete, sa fie totul real, pur. Prefer un adevar urat, plin de noroi, decat o minciuna frumos impachetata si stralucitoare! Nu mai suport sa fiu amagita, sa mi se dea o raza de soare, ca peste doua secunde sa fiu aruncata intr-o prapastie fara fund. 

   Am intalnit atatea tipologii de oameni dar din prostie, naivitate, indulgenta, spuneti-i cum vreti, eu i-am luat asa cum mi s-au aratat, le-am dat o sansa. Chiar si cel mai temator criminal merita o sansa nu? Atunci de ce nu am da-o chiar semenilor nostri, care desi pacatosi, se pot indrepta. Si ce am primit in schimb? Ura, minciuna, ironie, rautati gratuite, umilinta, dezamagire, intuneric si furtuni. Stiu ca lumea este ca o jungla si ca cel mai puternic castiga. Of de cate ori am auzit fraza asta! Fir-ar ea de fraza plina de intelepciune si tristete! Crud adevar! Nu ma potrivesc in lumea asta! M-am nascut prea tarziu... sau poate prea devreme?! Ce urmeaza mai departe, sa fie salvarea noastra? Oare pamantul o sa curete uscaciunile si or sa ramana doar verdeturile?...

   Habar nu am ce ne rezerva viitorul, insa un lucru stiu: noi trebuie sa ne preocupam de prezent, tocmai pentru a ne asigura un viitor diferit. 

   Eu una nu stiu calea pe care trebuie sa pasesc, nu am nici cea mai mica idee. Imi imaginam viata altfel, varsta de 25 de ani era predestinata sa imi aduca numai realizari. Trebuia sa fiu fericita deja, sa lucrez la o clinica, parintii mei sa fie sanatosi, sa ma pregatesc de casatorie eventual... Serviciu am avut, am demisionat si de atunci sunt intr-o continua cautare, tata a murit, mama are diabet si e nefericita iar de casatorie nici nu se pune problema. Nu am o casa a mea, nu am banii mei, nu ma simt utila, nu prea mai simt ce ar fi fost firesc sa simt. Totul e haos. Totul. 

   Eh... Speranta moare ultima... sau asa se zice dar nu mai cred nici in asta prea tare. Totusi poate incet, incet o sa reinvat sa simt, sa ma exprim ca inainte, sa fiu acea persoana care exploda de emotii atunci cand ii inundau fiinta. Sper sa mai pot simti...

   Sa nu va inchipuiti acum ca am vreo depresie, ca stau si plang si ca o sa lipsesc de pe blog. Nici gand! Randurile de mai sus sunt doar o reprezentare a semintelor de ganduri si griji care clocotesc in mine de atata timp incat m-am obisnuit cu ele. Zac in starea asta si alta nu prea mai cunosc. 
   Zambesc din nou, cu fata luminoasa, ascund ranile si merg mai departe. Imi umplu capul cu fel si fel de imagini frumoase, ascult muzica, citesc carti, reviste, urmaresc blog-uri, tutoriale, ies la plimbare, imi distrag atentia non - stop. Bine, recunosc ca toate acestea imi placeau si inainte dar mai nou au devenit salvatoare, terapeutice. Ca sa nu mai spunem ca vorbesc mai putin, pun un zid si arat ca nu imi pasa sau ca imi este usor sa trec prin orice. Imi dau singura putere, ma ridic si desi schiopatez merg spre destinatia mea.

   Maine e o noua zi. Nu o fi ea mai glorioasa decat cele precedente dar tot e ceva decat nimic... Avand in vedere ca o sa o traiesc, e deja un dar mare (noi avem tendinta de a nu constientiza acest fapt minunat, crezand ca ni se cuvine, crezand ca suntem zei si ca mereu ne vom trezi din somn dar oare cat va mai ticai ceasul?... ). Dumnezeu stie ce s-o mai intampla. Ma astept la orice. Traiesc cu frica. Suna telefonul, aud vocea mamei si acele secunde pana sa imi dau seama, din tonul vocii sale, ca este in regula, sunt un iad. Mi-e asa teama sa nu pateasca ea ceva, sa nu pateasca ceva toate animalutele mele. Daca as avea puteri magice as face in asa fel incat nimeni sa nu mai moara. Nu stiu, nu ma intereseaza consecintele, doar atata vreau, inimile tuturor fiintelor sa bata vesnic. 

   Inca ceva, ati observat cate ambulante sunt de la o vreme? Unde ma uit hop o ambulanta, din casa aud trecand ambulante. Intotdeauna ma trec fiori si ma intristez subit la vederea sau auzirea lor. Iar din acea noapte cand a murit tata, cand a venit ambulanta sa verifice daca se poate face ceva pentru el, aceasta stare s-a accentuat. Efectul lor este si mai puternic, devastator, uneori imi vine sa plang. De ce? Tabloul este simplu dar sumbru: cineva, acolo intr-un colt al orasului sufera, este intr-o stare grava, poate in coma, poate chiar mort iar cei dragi plang, trec prin chinuri infioratoare, sunt in stare de soc sau poate nici nu au aflat vestea inca... Ce idei cutremuratoare! Of vestile rele... le astept zilnic, le simt, le urasc, as vrea sa nu mai existe!

   Vestile de saptamana aceasta cum vor fi?

   Pe curand...