Fara el...

...am fost la cimitir.Am luat 3 lumanari si le-am aprins in numele mamei, al iubitului si al meu. Am pus acolo niste flori culese chiar de noi doi. Era asa liniste, soarele ardea, mai venea cate o adiere de vant din cand in cand, ca si cand tata ar fi vrut sa ma atinga si sa imi spulbere tristetea. I-am spus si eu ca imi lipseste, ca abia astept sa ne revedem si sa ma simt din nou impacata ca e langa mine, asa cum e lasat sa fim vesnic! Prefer ca atunci cand ii vizitez mormantul sa nu vorbesc prea mult, ci sa ii spun ce am spus in gand si sa astept... Asteptarea e grea atunci cand minutele par ani... Poate suna ciudat dar am o nerabdare pana il voi simti din nou aproape. Nu vreau sa mor, imi place viata, asa cum este ea, cu bune si cu (prea multe) rele insa... imi este un dor infinit de el. Zilnic ma gandesc la el, imi amintesc, ii vorbesc, il rog sa ma ajute in tot ceea ce fac si sa ne vegheze pe toti caci stiu ca incearca sa participe inca, asa cum poate, la viata noastra. El este printre noi. Mi-a spus-o intr-un vis si vreau sa cred in asta! Trebuie sa cred caci altfel ma prabusesc si nu ma mai ridic. Scriind acum pe blog, usor, usor, se aduna picaturile in ochii mei, parca mi se pune un nod in gat, simt o durere atat sufleteasca dar si fizica si nu pot sa nu ma gandesc la cat de mult am pierdut... Cei care au suferit o astfel de piedere, toti cei care au tinut la cineva si intr-o zi acela a disparut intr-un fel sau altul, stiu cat de cumplita este durerea dinauntru. Este ca o greutate de care nu te poti elibera niciodata. Uneori parca as vrea sa tip, sa scot toata furia, toata durerea, sa imi zgarii pielea pentru ca este ceva sfasietor, care nu iti da pace si te chinuie pana cedezi. Uneori plang si nu ma mai pot opri, nu pot iesi din starea aceea bolnavicioasa.

Dar acele clipe trec si o iau de la capat, o noua zi, o noua provocare de a merge mai departe, fara el...

Ma simt vinovata ca eu am posibilitatea de a face atatea, iar el nu. Cum poate cineva sa dispara atat de repede, in mijlocul vietii? Cum poate cineva sa lase in urma sa atatea? Cand a murit, timpul s-a oprit in loc cumva si nu a mai pornit... Acum doar se scurge, incet, nefericit si fara rost. Momente care mai de care mai nefericite si fara sens, fara inceput si fara sfarsit. Goluri, numai goluri... Asa este fara el...