Va salut! In postarea anterioara v-am dezvaluit ceva ce imi era teama sa public. Nici nu cred ca va inchipuiti de cate ori am conceput postari pe care nu le publicam, toate contineau detalii, afirmatii despre starile prin care treceam, prin care trec si in prezent. Imi era rusine, teama sa admit ca simt ceea ce simt. Nu pretind ca nu imi mai este dar sunt foarte obosita de incercarile mele penibile, esuate de a ascunde ceva ce este firesc, de partea umana care ne defineste: slabiciunea. Fiecare dintre noi avem puncte sensibile, avem "demoni", ca sa citez o persoana care imi citeste blogul. Acele voci interioare care creeaza scenarii cumplite, facand totul sa para mai rau decat este sau care readuc fantome alte trecutului.
Niciodata nu am vrut sa fac sa para ca este totul roz, followerii mei vechi stiu foarte bine ca in tot acest timp v-am tot povestit una alta despre problemele cu care m-am confruntat. Dar poate ca uneori am acoperit mici drame personale, atat in familie cat si in relatia mea pentru a ma apara. Sunt oameni in jurul nostru care profita de conflicte sau de vulnerabilitatile altora si sadesc si mai mult negativism. Nu stiu exact cum fac asta, probabil ca se infiltreaza cumva in viata lor, castigandu-le increderea, prefacandu-se ca le sunt confidenti, ofera sfaturi proaste, exploateaza orice situatie si te sapa...Apoi mai sunt cei care abia asteapta sa afle ceva despre tine ca sa te judece si sa te zdrobeasca umilindu-te, facandu-te sa te simti inferior, jucand rolul de model al societatii care le stie pe toate. Si cate si mai cate tipologii. Ei bine, nu prea mai accept asa ceva. Este viata mea si am dreptul sa o traiesc asa cum consider, atata timp cat nu deranjez pe nimeni cu adevarat.
Pe de alta parte, sunt cei cu inimile deschise, cei care vor sa cunoasca incet, incet, fara critici, fara cuvinte dure, fara etichete inutile si false, cei care au rabdare sa descopera esenta unui om. Cei care mi-au scris de-a lungul timpului aici dar si pe mail. Cei care m-au incurajat desi nu ma cunosc decat prin ceea ce am lasat eu sa se vada si cu toate acestea au citit cu atentie printre randuri si au avut o vorba buna pentru mine. Pe voi va simt mai aproape decat pe cei care sunt fizic langa mine. Poate suna ciudat, trist dar asa este. Nu stiu cum dar unii dintre voi m-ati facut sa ma simt atat de bine prin ceea ce mi-ati scris iar eu cand va raspund si va multumesc spunandu-va ca apreciez, sa stiti ca vorbesc foarte serios si nu exagerez deloc si nici nu sunt amabila si atat. Chiar inseamna mult pentru sufletul meu!
De aceea, ma gandesc sa va spun macar cateva dintre motivele starilor mele depresive. Imi este greu pentru ca odata marturisite voua va trebui sa le constientizez si eu. Nu e ca si cand nu sunt capabila sa realizez dar aleg sa nu o fac pentru ca ma doare foarte mult. Am sa incep cu inceputul :) Copilaria mea. A fost frumoasa din anumite puncte de vedere dar am simtit o durere si un gol enorm pentru ca nu am putut sa locuiesc cu parintii mei. Desi ei veneau sa ma vada destul de des, desi aveam tot ce imi doream, desi bunica mea avea grija de mine, nu era suficient. Vroiam sa nu ma simt ca un musafir, vroiam sa raman in casa unde stateam de vineri pana duminica... Vroiam sa stau cu parintii ca toti ceilalti copii de la scoala. Aveam nevoie sa ii simt si mai aproape. Dar nu a fost asa. De aici au pornit o serie de probleme emotionale care ma bantuie si la aceasta varsta. Regretele mamei, cadourile, gesturile, orice incercare de a indrepta, nimic nu a umplut golul meu. Nici macar Silviu. Intotdeauna o sa am in minte franturi de amintiri cand ma simteam atat de singura incat simteam nevoia sa tip de durere. Durere de copil.
Deocamdata ma opresc aici dar cu siguranta vor mai urma si alte astfel de postari. Pentru voi dar si pentru mine.
Pe curand...
Niciodata nu am vrut sa fac sa para ca este totul roz, followerii mei vechi stiu foarte bine ca in tot acest timp v-am tot povestit una alta despre problemele cu care m-am confruntat. Dar poate ca uneori am acoperit mici drame personale, atat in familie cat si in relatia mea pentru a ma apara. Sunt oameni in jurul nostru care profita de conflicte sau de vulnerabilitatile altora si sadesc si mai mult negativism. Nu stiu exact cum fac asta, probabil ca se infiltreaza cumva in viata lor, castigandu-le increderea, prefacandu-se ca le sunt confidenti, ofera sfaturi proaste, exploateaza orice situatie si te sapa...Apoi mai sunt cei care abia asteapta sa afle ceva despre tine ca sa te judece si sa te zdrobeasca umilindu-te, facandu-te sa te simti inferior, jucand rolul de model al societatii care le stie pe toate. Si cate si mai cate tipologii. Ei bine, nu prea mai accept asa ceva. Este viata mea si am dreptul sa o traiesc asa cum consider, atata timp cat nu deranjez pe nimeni cu adevarat.
Pe de alta parte, sunt cei cu inimile deschise, cei care vor sa cunoasca incet, incet, fara critici, fara cuvinte dure, fara etichete inutile si false, cei care au rabdare sa descopera esenta unui om. Cei care mi-au scris de-a lungul timpului aici dar si pe mail. Cei care m-au incurajat desi nu ma cunosc decat prin ceea ce am lasat eu sa se vada si cu toate acestea au citit cu atentie printre randuri si au avut o vorba buna pentru mine. Pe voi va simt mai aproape decat pe cei care sunt fizic langa mine. Poate suna ciudat, trist dar asa este. Nu stiu cum dar unii dintre voi m-ati facut sa ma simt atat de bine prin ceea ce mi-ati scris iar eu cand va raspund si va multumesc spunandu-va ca apreciez, sa stiti ca vorbesc foarte serios si nu exagerez deloc si nici nu sunt amabila si atat. Chiar inseamna mult pentru sufletul meu!
De aceea, ma gandesc sa va spun macar cateva dintre motivele starilor mele depresive. Imi este greu pentru ca odata marturisite voua va trebui sa le constientizez si eu. Nu e ca si cand nu sunt capabila sa realizez dar aleg sa nu o fac pentru ca ma doare foarte mult. Am sa incep cu inceputul :) Copilaria mea. A fost frumoasa din anumite puncte de vedere dar am simtit o durere si un gol enorm pentru ca nu am putut sa locuiesc cu parintii mei. Desi ei veneau sa ma vada destul de des, desi aveam tot ce imi doream, desi bunica mea avea grija de mine, nu era suficient. Vroiam sa nu ma simt ca un musafir, vroiam sa raman in casa unde stateam de vineri pana duminica... Vroiam sa stau cu parintii ca toti ceilalti copii de la scoala. Aveam nevoie sa ii simt si mai aproape. Dar nu a fost asa. De aici au pornit o serie de probleme emotionale care ma bantuie si la aceasta varsta. Regretele mamei, cadourile, gesturile, orice incercare de a indrepta, nimic nu a umplut golul meu. Nici macar Silviu. Intotdeauna o sa am in minte franturi de amintiri cand ma simteam atat de singura incat simteam nevoia sa tip de durere. Durere de copil.
Deocamdata ma opresc aici dar cu siguranta vor mai urma si alte astfel de postari. Pentru voi dar si pentru mine.
Pe curand...
